Despre ascultarea activa la copii

 

Sunt sigura ca orice mama, mai ales la primul copil, este foarte nerabdatoare sa il vada mergand, mai intai de-a busilea, apoi in pozitia bipeda, sa vorbeasca, sa spuna prima data "mama" si mai ales sa manance tot ce i-ai gatit (eh, pentru asta, va asigur ca aveti mai mult de asteptat, dar daca se implinesc cativa pasi simpli, despre care am spus aici, va asigur eu, mama de 2 mari mofturoase, ca si asta va trece).

Asa am fost si noi la Sofia. Ne doream atat de mult sa vorbeasca, sa ne putem intelege, sa comunicam, sa povestim, sa ne destainuim si atunci cand s-a pornit, nu s-a mai oprit (dar doar in prezenta noastra si in momentele alese de ea, nu de noi). Apoi au venit si celelalte, dupa aceeasi formula. Ei bine, acum e greu sa mai legam o convesatie de lunga durata la cina, eu si sotul, daca nu se rezuma la propozitii simple. Daca reusim sa formulam deja o fraza, inseamna ca am fost norocosi.

E adevarat ca este uneori frustrant si cosumator de multa energie, dar copiii care nu sunt ascultati, devin mai putin empatici cu ceilalti, mai razvratiti, singuratici si eventual, foarte plangaciosi.

E ceva ce am observat in propria-mi familie (indeosebi cand aparea un nou bebelus si timpul meu sau disponibilitatea atat fizica cat si psihica erau mult reduse pentru cateva luni de zile) si schimband tacticile, am sesizat schimbarile. 

Am observat asadar ca atunci cand copilul are nevoie "sa se smiorcaie" cand "ti-e lumea mai draga", este important sa ii oferi chiar si cateva secunde de atentie pentru a te sti conectat, atent, prezent la toate actiunile lui.

Ma straduiesc asadar sa implinesc urmatoarele lucruri:

- Validare emoțională. In loc sa le spun Taci din gura sau Nu mai plange atata, nu e totusi chiar asa de grav sau Ei, si ce mare lucru?, le spun simplu Te inteleg si le intreb daca vor sa stea la mine in brate? Cand fac asta (recunosc, nu imi iese intotdeauna, dar la asta mai lucrez), sunt pur si simplu uimita de faptul ca unele "flacari" care se transformau adesea in "incendii", se sting pur si simplu.

- Atenție la gesturi. Felul in care se comporta, gesticuleaza, reactioneaza in anumite momente ma anunta in mod clar ca s-au plictisit, ca vor atentie, ca e momentul sa intervin. De obicei am o carte de scos din maneca: Vreti sa citim X carte? Sa jucam X joc? Sa facem X chestie? Mi se intampla si sa raman in pana de idei, dar nu am spus ca sunt mama perfecta.

- Cuvintele cântăresc prea putin uneori. Tindeam uneori sa tin lectii moralizatoare, sa dau explicatii, dar nu ajungeam nicariei, ba chiar o luam de la capat ca si cum nimic din ce spusesem nu fusese receptat. Vorba ceea "intra pe o ureche, iesea pe alta". Dar am descoperit ca nu cuvintele sunt esentiale in anumite momente, ci ca e bine sa oferi copilului un zambet, o imbratisare, o mangaiere, chiar si atunci cand el vine cu asa zise nelamuriri. Acelea sunt de fapt doar intrebari retorice, la care uneori sigur ajunge la concluzii, mai tarziu, iar eu nu trebuie decat sa ii ofer sustinerea emotionala de care are nevoie atunci.

-Rabdarea. Da, asta e un aspect foarte dificil si mai ales cand am de la fiecare din ele alte motive de plans, alte stari asociate fiecarei varste si temperament, dar am observat ca de cele mai multe ori nu e nevoie de mai mult de 2-3 minute pentru a le reinstala pe propriile roti.

- Descarcarea trebuie sa vina din directia lor. Cu alte cuvinte nu incerc sa le descos daca simt ca nu e momentul potrivit. Si cand ma gandesc cata presiune am pus la inceput pe Sofia (copil introvertit) sa faca anumite confesiuni pentru ca simteam eu ca e nevoie, pentru ca eu credeam ca ar ajuta-o. Acum stiu ca trebuie doar sa fiu ACOLO si odata ce ele stiu ca voi fi oricand gata sa le ascult, o vor face cand vor simti nevoia.

Si stiu ca sunt multe alte lucruri pe care trebuie sa mi le indrept, dar sunt gata sa citesc, sa ascult si sa primesc sfaturi. Orice, ca relatia mea cu ele sa se consolideze!