In casnicie cu Hristos

  Înainte de a trasa ideile pregătite pentru această postare, as vrea sa mărturisesc că acestea nu imi aparțin, ci sunt numai reflecții personale in urma celor citite sau ascultate pe această temă. Fac această mărturisire din dorința de a elimina orice bănuială sau neclaritate pe care vreuna din cititoarele mele ar putea-o avea vizavi de background-ul meu de psiholog. Departe de mine ideea de a-mi aroga această poziție, ci vreau doar sa păstrez in scris ideile pe care ma bucur sa le gasesc exprimate in mod fățiș in literatura ortodoxă de specialitate si sa confirm ca punerea lor în practică dovedeste veridicitatea lor. Nimic nu imi da mai mult curaj sa fac acest lucru decât vorbele soțului meu care adesea imi spune: "Nu stiu ce citesti tu prin cărțile astea, dar nu pot decat sa ma bucur ca lucrurile, in relatia noastra, s-au așezat pe un făgaș normal de-a lungul acestor 11 ani de căsnicie ".

Așadar, în urma cartilor pe care le am citit pe această temă și a conferințelor ascultate, am ajuns la concluzia ca:

- Iubirea este despre cum se simte celălalt nu despre felul în care tu trebuie sa te aperi in fata neajunsurilor pe care ti le provoaca acesta sau cei din afara. Firesc este sa te intrebi cum se simte sotul/sotia si de ce face ceea ce face ( de pilda, joaca sah pe telefon - cazul nostru😉, pleaca la cumparaturi mai des decat este nevoie pentru ca ii e drag sa mai asculte o conferinta a Parintelui Rafail Noica, tot cazul nostru😅) inainte de a urla si a-i reprosa ca nu face ce ti-ar dori tu sa faca.

- Iubirea nu inseamna a-l servi pe celălalt printr-o supunere oarbă, ci despre asumarea responsabilitatilor in mod echilibrat si potrivit firii fiecaruia. De pildă, femeile nu pot sa ii ceara soțului sa se ocupe de creșterea copiilor sau de gospodărie, asa cum nici soții nu le pot cere sotiilor sa isi asume anumite răspunderi legate de finanțe. Asta nu inseamna ca nu pot interveni, asista, prelua din sarcini din cand in cand si intr-o parte si in alta, doar ca direcția si rolurile ar trebui să fie clar asumate si împlinite de la bun început...sau, ma rog, si pe parcurs.

- Iubirea nu presupune datoria unuia de a merge pe acelasi drum cu celălalt, (in privinta vieții în Hristos, mai ales) ci de asumarea crucii fiecaruia, chiar dacă acest lucru presupune sa mergi de unul singur pe un drum pe care celălalt il ocolește. Cu alte cuvinte, o femeie credincioasă, de pildă, nu trebuie sa isi forțeze soțul sa isi asume participarea la viata in Hristos in aceeasi măsură, daca nu exista această trăire. Acum inteleg cel mai bine vorbele Sfantului Apostol Pavel: "Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios." care nu cred sa insiste asupra faptului ca cel atras de Hristos trebuie sa il bata la cap pe cel ramas inca rece sa implineasca un simplu ritual care ramane fara miez, fara insemnatate pentru celalalt, ci sa mentii flacara ta arzanda in asa fel incat, luminandu-i celuilalt calea, sa paseasca singur, cand se simte pregatit, alaturi de tine, pe ea.

- Iubirea nu inseamna niciodată despre mine, ci despre celălalt. Cum se simte? Ce vrea? Ce ii lipseste? De ce vrea sa faca asta? Ce ar trebui sa fac eu ca sa ii fie bine? Si odata implinite acestea, cu dragoste, fara urma de repros si fara dorinta ascunsa de a-i arata celuilalt ca Uite, vezi, eu sunt mai bun/a, si uite ce fac eu pentru tine, tu ce imi dai in schimb?, lucurile se vor aseza, nu pentru ca el/ea se va schimba, ci pentru ca tu vei fi ajuns sa il/o iubesti neconditionat si sa te simti bine, ca atunci cand iti roiau fluturii in stomac pentru prima data cand te-ai indragostit.

- Iubirea nu inseamna urmarea voii proprii ci asumarea voii amândurora prin luarea unei decizii împreună. Nici: Facem ca mine, ca daca nu, altfel iese rau si nici : Bineeee, facem ca tine de data asta, dar data viitoare sa stii ca nu mai renunt la ideea mea. Asumarea unei decizii impreuna, inseamna intr-adevar ca cineva sa renunte atunci cand ideile nu coincid, dar asumarea unei decizii nu inseamna ca dupa soldarea acesteia cu un esec e musai sa scoti ochii celuilalt cu un : Ti-am spus eu, era mai bine, daca faceam ca mine! si nici printr-un zambet ascuns, (cuvintele or fi de prisos, dar nici zambetele ironice nu sunt mai de folos😉) ci printr-un badijonaj sincer: Lasa dragul meu/draga mea, asta e, am gresit impreuna facand lucrul cu pricina, data viitoare vom putea face altfel si vii cu solutia care iti apartine in intregime, dar pe care o propui ca si cum ar fi a amandurora, sau si mai bine...a celuilalt. 

Da, stiu, e greu, dar daca nu alaturi de cel pe care il iubesti sincer, inveti smerenia, atunci cum vei fi pregatit sa accepti reprosurile sau comentariile rautacioasele ale celor din afara?