5 carti pe care le-as reciti oricand

 

Nu imi place sa citesc cartile de 2 ori, pentru ca mi se pare ca "strivesc corola de minuni" pe care fiecare din ele o are prin unicitatea subiectului pe care il trateaza. Si pentru ca stiu ce urmeaza, suspansul initial, al primei lecturi, este cu totul eliminat si in felul acesta intreaga frumusete se evapora.

Copil fiind, indragostita de romanele lui Mark Twain, am facut aceasta "greseala" de a-l insoti de 2 ori pe Tom Sawyer in aventurile sale si stiu ca nu am avut aceeasi senzatie de bucurie, de extaz, de suspans, pe care am resimtit-o din plin la prima lectura si mi-am propus atunci ca nu o voi mai face cu nici o alta carte.

Iata insa ca lucrurile s-au schimbat in timp si am ajuns la concluzia ca sunt anumite carti pe care le-as reciti (ceea ce deja am si facut-o) pentru ca de fiecare data, in ciuda faptului ca stiu acum incotro se indreapta firul epic, descopar sensuri noi si ma raportez diferit la anumite evenimente in functie de starea in care ma aflu si de varsta la care le citesc.

Schema dupa care le prezint este absolut aleatoare, nu am reusit sa le clasific in vreun fel, caci toate imi tulbura in aceeasi masura constiinta.😐

1. La rasarit de Eden  de John Stenibeck

Cartea asta aduna in cele 424 de pagini (in colectia Adevarul) toata constiinta lumii de la Adam si Eva pana in zilele noastre. Romanul porneste de la celebra crima biblica, Abel ucis de fratele sau, Cain si proiecteaza aceasta stigmata asupra a doua generatii de frati (Adam si Charles si Aron si Cabel) care invata ca liberul albitru este darul cel mai de pret primit de la Dumnezeu, avand astfel posibilitatea de a deveni mai buni sau ucigasi nu pentru ca "asa sta scris" ci pentru ca avem "chipul si infatisarea" Celui care poate lucra in noi atunci cand ne vom deschide inima sa primim dragostea ca singurul paliativ pentru toate durerile de care sufera omenirea: mandria, invidia, frica, iubirea imatura.

2. Fratii Karamazov de Dostoievski

Toata lumea stie ca Dostoievski este mare datorita capacitatii sale excelente de a fi surprins natura umana cu toate predispozitiile ei pentru patima. In romanele sale, personajele sunt scanate in asa fel incat sufletul lor parca ar fi sub o lupa a starilor sufletesti.

Romanul acesta urmareste evolutia celor 3 frati Karamazov in relatia problematica pe care o au cu tatal lor, impreuna alcatuind cele 3 ipostaze fundamentale ale omului: Dmitri, cel mai mare dintre frati, este reprezentantul senzualitatii, al placerilor trupesti, Ivan, fiul mijlociu este intelectualul ateu iar mezinul, Alexei este simbolul spiritualitatii, al apropierii omului de Dumnezeu pe calea credintei manifestate.

3. Ora 25 de Constantin Virgiliu Gheorghe

"Ora 25" este romanul total al acestui autor, desi trebuie sa recunosc, ca de cand l-am descoperit, nu fac altceva decat sa ii sorb toate celelalte romane si nu incetez sa ma minunez cum printr-un limbaj foarte clar, concis si deloc ilizibil, aduce in discutie teme universale intr-o forma in care imbina atat de natural poezia, dogmatica si stilul jurnalistic, incat aproape ca nu apuci sa iti dai seama ca a inceput o noua propozitie si adevaruri fundamentale ti-au fost revelate intr-o forma mai mult decat lamuritoare.

Ora 25 este ora neputintei omenesti in fata propriei sale creatii: tehnologia. Daca Dumnezeu lui Nietzche murise inca din secolul Iluminismului, in secolul tehnologiei, Dumnezeu nu numai ca este mort, el este inlocuit de un robot: "Ora 25, ora exacta a civilizatiei europene!"

4. Laur de Evgheni Vodolazkin

In "Laur" e vorba despre puterea sacrificiului si despre iubire in sensul crestinesc, singura forta germinatoare a Binelui absolut.

Un tanar, pe nume Arseni, crescut de bunicul sau, un soi de vraci ce ii tamaduia pe consateni cu ierburi, se indragosteste de Ustina si urmeaza sa aiba un copil. Ustina moare la nastere, impreuna cu pruncul lor, iar Arseni, preluand asupra sa intreaga vina, porneste pe un drum intortocheat si plin de experiente traumatizante, cu unicul scop: de a face bine in numele Ustinei.

Initiat de bunicul sau in arta ierburilor tamaduitoare, isi castiga in felul acesta un renume si dupa ce traverseaza mai multe zone geografice, schimbandu-si pe parcursul vietii, numele de patru ori, aceasta reprezentand o transfigurare a omului (asemeni calugarilor ce primesc un alt nume cand fagaduiesc sa traisca dupa un alt tipar, viata), revine la matca, foarte aproape de locul in care o cunoscuse pe iubita lui, retragandu-se din lume si traind ca pustinc, cu numele de Laur. Acum nu ii mai vindeca pe cei ce au nevoie de ajutorul lui, cu ajutorul ierburilor, ci prin forta rugaciunii.

In final, moare, atunci cand alege sa apere o tanara insarcinata, supusa oprobriului, asumandu-si rolul de tata si salvand-o pe aceasta si pruncul ei. Abia dupa moarte, satenii afla cine era de fapt adevaratul tata si inteleg ca au condamnat un sfant.

Desi abundenta in descrieri, eu, care am sarit intotdeauna pasaje intregi din carti, atunci cand dadeam peste ele, acum am savurat fiecare cuvant in parte cu un nesat exuberant, caci Vodolazkin are un talent extraordinar de a imbina realul cu fantasticul prin forta cuvantului si intreaga actiune devine atemporala, asa incat parca te si vezi facand parte din peisaj.

 

5. Numele trandafirului de Umberto Eco (recenzie pe care am facut-o la 18 ani, atunci cand am citit prima data romanul lui Eco si m-am indragostit de el. Nu fac altceva decat sa o copiez un fragment din agenda mea de atunci, si sa il transpun aici pe blog).

 

Romaul lui Eco este unul plin de intelesuri mistice, semantice, filozofice, imbinandu-se perfect in planul vietii unor calugari benedectini, dintr-o abatie a carei biblioteca era cea mai mare din vremea aceea, avand cele mai multe carti, mai multe decat oricare alta biblioteca crestina.

 Actiunea captivanta, modul de interpretare (atat al personajelor romanului cat si cele pe care le face cititorul insusi), fundalul istoric si legaturile cu faptele reale din istori crestinatatii, nu fac decat sa mareasca dorinta de a parcurge subiectul romanului cu o infocare in crescendo cu cat ajungi sa-ti imaginezi locul actiunii in cele mai mici detalii, insusindu-ti totodata fiorii si teama de ispita, de lucrarile Diavolului ce-i stapaneste pe toti slujitorii Domnului din acea abatie.

Explicatia titlului romanului o gasim abia in "Cuvantul traducatorului", desi ea poate fi inteleasa si din roman, dar doar pentru cei inititati intr-o limba moarta, cum e latina.

Fraza din final se talcuieste astfel: "Dainuie prin nume stravechiul trandafir, dar nu mai pastram decat numele(denumirile) goale", care vrea sa sugereze regretul ireversibilitatii timpului, idee ce i-a fascinat pe toti marii filozofi si ca toate intamplarile povestite raman pentru noi doar cu numele. Importanta unui fapt nu consta in numele pe care il poarta, ci in propria-i esenta, care poate sa creeze in istorie momente ce cristalizeaza viata unei omeniri sau se poate reduce doar la cursul unei singure existente ce coteste pe numeroase cai pentru a ajunge din "simpla coincidenta" la descoperirea adevarului partial, daca-i pot spune asa, avand in vedere ca, asa cum bine spune Guglielmo, personajul cartii "Singurul adevar este sa invatam sa ne eliberam de pasiunea nesanatoasa pentru adevar", insa nu si cea pentru Adevar, adaug eu.