SPARE

Nu am citit cartea și probabil nici nu o voi citi (am deja un raft întreg pregătit cu cărțile pe care îmi doream sa le citesc pana în vara și înaintez destul de greu), dar am citit și ascultat ceva recenzii in urma cărora mi-am intarit din nou convingerea pe care mi-am format-o și eu de-a lungul anilor de părințeală, despre cât de importanta este dragostea, afecțiunea exprimata prin gesturi (si nu numai prin cuvinte), înțelegerea și prezenta fizica alături de un copil.

Nu vreau sa vorbesc aici despre vreo familie regala, despre regulile, drepturile si avantajele astea ale întâiului născut, pe care nu le aprob si nici nu le contest, nu-i treaba mea, doar ca  pe mine cartea m-a dus cu gandul direct în mijlocul unei familii obișnuite în care cel de-al doilea copil se naște automat cu acest handicap, al unei gelozii, al unei tendințe de a copia, de a fi cel puțin "la fel de bun" ca fratele/sora mai mare.

Cred ca da, depinde totuși de câțiva factori: dacă sunt 2 frati sau 2 surori, frate și sora. Chiar și diferența de varsta contează. Cu cât sunt mai apropiați ca varsta, cu atat acest spirit de emulație cred ca este prezent, iar dacă mai este și "hranit" în familie, prin comparații, laude și aprecieri la adresa celui mare, atunci gelozia, invidia, spiritul competitiv in sens negativ pot atinge cote maxime. 

Insa daca reușești, ca părinte, sa canalizezi ambiția aceasta de a face lucrurile asemeni fratelui mai mare (cele demne de urmat, fireste, dar nu intr-un mod critic, ironic sau exclusivist), s-ar putea sa obții rezultate remarcabile, dar pentru asta e nevoie din nou doar de DRAGOSTE.

In povestile românești, de pilda, lucrurile stăteau cumva invers: mezinul/mezina erau cei mai frumoși, cei mai cuminți, cei mai curajoși si asta era sugerat si  exprimat cu vadit dispret fata de ceilalti frati/celelalte surori. Si parcursul nu era unul fericit, de obicei fratii sau surorile mai mari, pizmuitori, isi aruncau fratele sau sora in ghearele mortii.

Stiu ca morala povestii era transmisa de felul acesta: binele invinge raul si in finalul povestii, mezinul/mezina isi recastigau dreptul, iar ceilalti/celelalte erau aspru pedepsiti/e, insa va spun ca mie povestile acestea mereu mi-au dat batai de cap inca dinainte de a avea copii, iar dupa, ma temeam sa le citesc fetelor aceste povesti in care sentimentul de dragoste si apreciere a parintilor la adresa celui mai mic era exprimat inca de la inceputul povestii, intr-o forma laudativa.

 Poate gresesc, nu stiu ce parere aveti voi, dar mie inca imi e greu sa cred ca oricat de mult te-ar putea "odihni" un copil prin felul lui supus, docil, istet, de a fi, ar trebui laudat si folosit ca un contraexemplu pentru cel care, pur si simplu, s-a nascut cu temperament mai energic, razvratit si ...poate nu la fel de inzestrat intelectual? Ca sa nu mai amintesc despre "ghinionul" de a nu se fi nascut primul.

Concluziile mele raman asadar, aceleasi ca si pana acum:

- DRAGOSTEA trebuie sa fie omniprezenta,

- orice copil este diferit si iubit neconditionat, ajutat sa creasca si sa se dezvolte cu blandete si intelegere,

-  critica, comparatiile si ironia nu isi au locul in educatie,  

- imbratisarile, mangaierile, cuvintele de apreciere nu sunt numai mijloace de afectiune, ci si de educatie, 

- prezenta fizica a parintelui joaca un rol esential,

- empatia, compasiunea si intelegerea sunt mijloacele prin care il ajuti pe copil sa se ridice, nicicum sa se rasfete.