Vorbim împreună si ne înțelegem separat

 

Nu ca nu as fi știut pana acum de impactul pe care il au cuvintele mele asupra fetelor, de importanta de a explica și de a fi sigura ca am fost înțeleasă corect, dar saptamana aceasta au fost doua situații care m-au trezit și mai mult și mi-am promis astfel, ca ma voi strădui sa fiu și mai atenta pe viitor.

Copiii vad și înțeleg lucrurile prin prisma mintii lor, care presupune o schema mult mai simpla și cu nu prea multe variante de "dar daca", spre deosebire de a noastră, care are un întreg sistem de alte variante și posibilități.

Duminică, în drum spre biserica, Tatiana (4 ani) care a început, ca și surorile mai mari, sa nu mai mănânce inainte de impartasanie, se lasă ispitita de pâinea cu morcovi a Nataliei, pe care o molfaia cu pofta în scaunul din mașină. 

Încerc sa o incurajez sa reziste tentației de a manca, vorbindu-i, asa cum o făcusem și pana atunci, despre bucuria unirii cu Hristos.

Dar i-am zis ca dacă nu va putea totuși sa reziste, ii dau sa mănânce când ajungem la biserică. Pana atunci are timp sa se hotărască de va putea sau nu rezista. 

In tot cazul, eu tot vorbeam despre primitul Impartasaniei, iar ea, după ceva timp de rumegat informația, îmi spune dezamagita: Mami, dar mie mi-e foame și Împărtășanie e numai o linguriță! Nu-mi ajunge!

Atunci m-am plesnit peste frunte și mi-am spus: ești toantă rău, Bianco. Bietului copil ii e foame iar tu, prin tot ce i-ai explicat pana acum, ai facut-o sa înțeleagă ca va primi doar Impartasania ca mâncare iar pentru ea, "doar o lingurita" nu era suficienta sa-i ostoiasca foamea.

Și am luat-o de la capăt, punând în lumina nu numai importanta Împărtășaniei cum făcusem pana atunci, ci și timpul scurt care mai e pana la momentul acela, dar și sandvișul mare care o așteaptă după și painicile cu morcovi ce vor fi absolut delicioase.

Ce credeți ca a ales? Sa aștepte sau sa mănânce? 

A ales ceea ce, cred eu, ar face orice copil caruia i se explica pe limba lui, i se vorbește cu înțelegere și blandete și i se prezintă situația intr-o lumina favorabilă și potrivita vârstei lui.

Cu Irina (6 ani) alta dandana. O întreb de are tema de făcut pentru acasă. Îmi zice ca nu. Seara, înainte de culcare, primesc email de la invatatoare ca au tema, iar dimineața, înainte de a pleca spre scoala, o rezolvam rapid, nu înainte de a ii spune sa fie atenta la tot ce le arata învățătoarea la clasa, caci sigur, chiar de nu înțelege limba, le va face un semn ceva ca ea sa isi dea seama ca e ceva de făcut acasă.

Ieri o întreb din nou de are tema. Nu, zice, dar dam peste o foaie cu ceva activități. Pai zic, asta ce-i, trebuie sa fie tema, hai sa o facem. O rezolvam noi și apoi vad niște semne, cum ca acele exercitii ar trebui rezolvate (noi le făcusem pe toate caci am observat mai târziu semnele) si o întreb oarecum supărată: cum mai mami sa nu iti dai seama ca ai tema dacă ai primit o foaie și ti-a încercuit activitățile astea de făcut. Logic ca asta e tema, nu?

Iar ea foarte serioasa, cu ochii mari de ciuta de mărgean, cum îmi place mie sa o alint, îmi spune: Asta nu-i tema, e domaci ukol ( termenul cehesc pentru tema).

O alta palma peste frunte și încă o data realizez cât sunt de toantă. De unde ar fi trebuit sa știe copilul de temă dacă la școală se vorbește doar despre domaci ukol?

La sfârșit, mi-a mărturisit ca " i-a plăcut sa facă tema cu mine ".

Concluzia: copiii sunt rodul cuvintelor noastre. De le vom vorbi, chiar si complicat (în sensul de elevat, nu simplu, ca pentru bebeluși, sau folosind numai diminutive, ca și când e mereu nevoie sa ne coboram noi la mintea lor, nu sa ii ridicam și pe ei la mintea noastră), dar în asa fel incat mesajul sa ajungă corect la ei, vor putea evolua, de nu, se vor lovi de zidul indiferentei noastre si vor manifesta la rândul lor indiferenta fata de cerințele ce le vom adresa.