De ce vreau sa cresc copii romani intr-o tara straina

 Din momentul in care ne-am facut bagajele sa plecam peste hotare in cautarea lui El Dorado si pana acum 2 ani, am sustinut si am crezut ca noi ne vom intoarce ACASA atunci cand primul nostru copil va atinge varsta scolara. 

Doamne, cate framantari, cate discutii, cate liste cu argumente pro si contra, cate intrebari pe la familie, prieteni, duhovnici si cate rugaciuni ca sa fim siguri ca alegem ceea ce este mai bine pentru noi, pentru ele. 

Acum suntem hotarati sa ramanem aici cat timp vom simti ca suntem in locul potrivit, iar cand Dumnezeu ne va arata cumva ca e nevoie sa revenim in tara, o vom face, sper, cu inima la fel de usoara ca atunci cand am inteles ca momentan locul nostru este AICI.

Una dintre temerile noastre legate de ramasul peste hotare era instrainarea copiilor nostri de ceea ce inseamna Romania. Stiu, pentru unii poate parea bizar faptul ca de vreme ce alegem sa traim aici pentru niste inlesniri financiare, de ce nu acceptam si faptul ca aceasta tara gazda ne devine si patria mama?! Nu o facem din dispret sau pentru ca nu am aprecia la adevarata ei valoare cultura si specificul tarii gazda, ci pentru ca noi ne-am nascut, am crescut, gandim si traim romaneste. 

Cum ramane in schimb cu copiii? De ce nu alegem sa le vorbim fetelor in limba tarii gazda ? De ce le vrem romance de vreme ce am parasit tara si nu suntem dispusi (cel putin, momentan) sa revenim in ea? 

Iata cateva dintre motivele noastre:

1. Nu cred in universalitate sau "ecumenism" national, chiar cred ca fiecare din noi trebuie sa se indentifice cu o natiune, cu o cultura, cu o istorie, iar daca noi suntem romani, vreau ca si ele sa fie asemeni. Nu imi imaginez ca ele sa fie altceva, pentru ca ar fi ca si cum intre noi ar fi un zid, o alta lume si cred ca destul ma voi lupta cu aceste diferente dintre generatii, nu vreau sa existe si una data de identitati nationale diferite.

2. Pentru ca in felul acesta nu se produce nici ruptura intre generatii mai indepartate: nepoti-bunici, verisori, unchi si matusi. In felul acesta arborele genealogic are o continuitate fireasca, asa cum o vedem noi si nu se produce ruptura aceea de limba, in primul rand, pe care nu inteleg cum o rezolva (sau cum se impaca) cei plecati peste hotare si care aleg sa le vorbeasca copiilor lor in limba tarii gazda, ignorand-o cu totul pe cea materna. 

3. Pentru ca atat limba cat si cultura tarii noastre mi se par atat de frumoase incat cred ca daca pe fetele noastre le-am lipsi de acest tezaur national, ar fi mai sarace, mai inexpresive la nivelul limbajului si culturii lor generale. Cum ar putea ele oare sa savureze o discutie cu tataie pe Whatsapp cand el le recita Somnoroase pasarele, iar ele nu stiu cine este acest Mihai Eminescu? Sau cum ar putea sa inteleaga asemanarea dintre ele si sturlubaticul Nica cand se catara in ciresul bunicilor de nu v-or fi auzit niciodata de umorul lui Ion Creanga?

4. Pentru ca specificul Romaniei consta in credinta acestui popor exprimata atat prin manifestarea exterioara (port, limbaj, arhitectura) cat si interioara (rugaciunea, ca sa nu spun religia, ca suna prea fad in acest context), iar pentru noi e importanta mostenirea lor religioasa, caci nu vrem sa le crestem in alta credinta decat au avut-o stramosii nostri (si asta nu pentru o simpla perpetuare a unui tipar, ci pentru siguranta aflarii in Adevar).

5. Pentru ca in ADN-ul lor striga prin toate fibrele fiintei lor ca sunt romance😆. N-o fi un motiv destul de puternic pentru unii, insa pentru noi e ca si cum am participa nepasatori la schilodirea sau mutilarea lor nationala, lasandu-le in bratele unei identitati straine pe care cel mult se vor mula, dar niciodata identifica in totalitate.

Acest articol apare și aici:

https://revistatimpul.ro/timpul-praga/de-ce-vreau-sa-cresc-copii-romani-intr-o-tara-straina/