Despre impartitul jucariilor

 

 Multe mamici sunt preocupate de subiectul asta si isi fac griji ca au copii nesociabili, zgariciti si greu de educat pentru ca la 2 ani nu isi impart jucariile cu usurinta, la locul de joaca, cu un alt copil, prieten sau nu. 

M-am confruntat si eu cu problema aceasta la Sofia, ea fiind cea care si azi imparte cu mai multa greutate ceva ce e al ei, fata de Irina, care renunta mult mai usor la lucrurile personale. Dar am observat, privind in jur la alti copii, ca exista un pattern: primul copil se desparte mai greu de jucarii sau de lucrurile lui personale fata de cel de-al doilea nascut...eu ma gandesc ca e o atitudine naturala, de vreme ce nr.2 atunci cand se naste, imparte de la bun inceput cu fratele/sora mai mare jucarii, hainute si inclusiv parintii si i se pare natural sa faca lucrul acesta, pe cand nr. 1 trebuie sa invete sa renunte la ceva ce, pana nu demult, era doar al lui si sa se obisnuiasca sa cedeze din cand in cand in favoarea altcuiva.

Fie ca iti vine natural sau nu sa imparti, nu cred ca este o atitudine pozitiva sa il ironizezi pe cel care nu reuseste sa faca acest lucru cu naturaletea cu care o face celalalt. 

Pentru parinti, jucariile sunt DOAR JUCARII. Fireste ca tu ca adult, te poti desprinde usor de ele si le-ai ceda usor copilului plangacios de la locul de joaca, doar ca sa te imprietenesti cu mamica lui care ti se pare femeie de treaba si cu care ai vrea sa schimbi doua vorbe si mai ales vrei sa ii arati ce mamica grijulie esti si cum ti se face mila de copilul ei care sufera teribil dupa jucaria copilului tau. Dar daca nu copilul ei ar plange, ci chiar ea, mamica, ar incepe sa se smiorcaie si ti-ar cere insistent telefonul sa se joace un pic cu el...ori poate chiar inelul tau de logodna i se pare deosebit si ti-l cere sa-l probeze si vrea sa il pastreze pana va pleca acasa...poate chiar iti promite ca daca vii si maine la locul de joaca, ti-l poate restitui atunci....cum te-ai simti?

Stiu, stiu, este o situatie absurda si o sa mi se spuna ca nu e acelasi lucru...Sigur ca nu e, pentru noi ca adulti, dar din perspectiva unui copil este fix acelasi lucru. Pentru el o jucarie poate avea aceeasi insemnatate cum are, pentru noi ca adulti, un obiect personal. Nu il poti convinge si cu atat mai putin obliga, sa cedeze un lucru al sau, doar pentru ca un alt copil plange langa el ca si-l doreste.

A nu se intelege ca sunt de parere ca lucrurile ar trebui sa ramana in punctul acesta. Voiam doar sa subliniez ca meritul unui copil care isi cedeaza jucariile cu usurinta nu trebuie apreciat atat de tare in fata celui caruia ii vine mai greu sa implineasca acest lucru, ci este datoria noastra, ca parinti sa ajutam la educarea lor, explicandu-le care sunt situatiile, cand si cui isi pot imprumuta lucrurile ce le apartin.

Asta a fost lucrarea mea de lunga durata cu Sofia. Si inca mai e. Nu renunta usor si nu o pot condamna, insa pe masura ce a crescut si discutiile noastre s-au intetit pe tema aceasta,lucrurile au mers mult mai bine, aplicand urmatoarele:

1. I-am propus sa isi aleaga o jucarie a ei, doar una singura, din toata casa, si pe care sa nu fie nevoita sa o imparta cu nimeni(e valabil si pentru surori, doar ca in cazul lor nu a fost la fel de necesara intreaga lectie de invatat, ele facand lucrul acesta cu ceva mai multa naturalete), pe care nimeni sa nu aiba voie sa i-o ia fara a-i cere voie si pe care sa o imparta doar cu acordul ei. Aceasta jucarie este un iepure de plus, care sta la loc de cinste pe patutul ei si la care multa vreme a jinduit Irina, cerandu-i-l de multe ori si pe care i l-a incredintat de cateva ori cu mai multa usurinta decat o facea inainte de a stabili aceasta regula.

2. Toate celelalte jucarii din casa sunt de impartit intre ele, aplicand doar regula celui care a luat-o primul si pe care nu are voie sa i-o smulga nimeni din mana, ci doar sa i-o ceara, iar daca i-o va ceda, bine, daca nu, sa isi astepte randul. Functioneaza! 

3. Nu am lasat-o sa plece afara sau in vizita cu jucarii pe care nu va vrea sa le imparta, dar sa tina cont ca nici ea nu va avea voie sa se joace cu jucariile celorlalti. Nu am facut exceptii nici macar o singura data, pentru a nu crea confuzii sau vreun precedent, indiferent cat de mult a plans si cat de tare mi-as fi dorit sa am un moment de liniste. Am preferat sa indur momentul si sa accept cele cateva fire albe care imi apareau instant si sa gandesc pe termen lung...doar exista si vopsea de par naturala😅.

4. Am rugat-o sa spuna politicos si ferm oricarui copil care insista ca vrea o jucarie pe care o tine in mana si cu care isi doreste sa se joace, ca i-o va darui (daca vrea lucrul acesta, dar nu s-a intamplat de prea multe ori sa nu vrea din momentul in care am stabilit regula nr. 1) in momentul in care ea nu isi va mai dori sa se joace cu ea. Si de obicei nu dureaza mult si renunta.

5. I-am recomandat sa scurteze timpul de asteptat atunci cand un copil mai mic ca ea isi doreste o jucarie, dar i-am subliniat ca nici in cazul acesta nu este obligatie, ci doar o recomandare. Si doar pentru ca nu a simtit-o ca pe o impunere, a facut lucrul acesta cu mult mai multa usurinta.

6. Niciodata nu am comparat-o pe ea cu Irina sau cu alti copii mult mai darnici decat ea, care fac asta nu pentru ca au invatat s-o faca, ci pentru ca le este usor pur si simplu, prin natura temperamentului lor, nu vor avea aceeasi satisfactie ca cel care reuseste sa isi insuseasca aceasta virtute prin munca si efortul personal.

7. Am vorbit foarte des si am dat exemple (in situatii neutre) de copii care si-au impartit jucariile (fie din viata reala, fie din povesti) si de sentimentul de implinire pe care il ai cand vezi bucuria din ochii celuilalt si prieteniile pe care le poti lega cu alti copii atunci cand iti imparti jucariile.

8. Am asteptat si am avut incredere ca ea va reusi sa isi insuseasca aceasta virtute si pot sa spun ca efortul acesta mi-a fost rasplatit.

Nici acum nu este o marinimoasa, insa lupta pentru castigarea unei virtuti poate dura intreaga viata, iar eu stiu ca ea este constienta de lucrul acesta si se afla pe drumul cel bun.